Evrei 2
10 Căci I se cuvenea Lui, pentru Care sînt toate
I se cuvenea Tatălui, „pentru Care sînt toate”, anume pentru că e pricinuitorul a toate.
şi prin Care sînt toate,
Vezi – o cititorule! – că aici zicerea „prin Care” e spusă despre Tatăl. Prin urmare, dacă aceasta ar fi arătat micşorarea şi de s-ar fi potrivit numai pentru Fiul – precum zic Arienii – nu s-ar fi cuvenit ca Pavel să o potrivească la Tatăl. O cititorule! – ascultă însă ce însemnează zicerea „prin Care”. Mai sus, Apostolul a zis despre Tatăl că „pentru Dînsul sînt toate”; apoi, ca să nu născocească cineva înţelegerea necuviincioasă că Tatăl ar avea trebuinţă de toate – fiindcă prepoziţia „pentru” aceast însemnează, ca atunci cînd zicem: Zidirea s-a făcut pentru om (adică pentru trebuinţa omului) – pentru aceasta aşadar, Pavel adaugă aici zicerea „prin Care”, tălmăcind şi zicînd către cel ce citeşte că „pentru Care” zisă mai sus se înţelege în loc de: „prin Care şi de către Care”. adică cum că toate s-au făcut de Dînsul. Prin urmare, şi cînd se zice „prin Care” despre Fiul tot aşa trebuie să înţelegem: „de către Care”, anume ca de pricina cea făcătoare, iar nu ca de una uneltitoare.[1]
pe mulţi fii la slavă aducîndu-i, a-L desăvîrşi prin patimi pe Începătorul mîntuirii lor.
Cu aceste cuvinte, Apostolul urmează zicerea „cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe El”, iar înţelegerea este aşa: Tatăl a făcut lucru vrednic de iubirea Sa de oameni, prin pătimiri arătîndu-L mai strălucit pe Fiul Său cel întîi născut decît pe toţi fiii care urmează a dobîndi slava Lui, cu strălucirea aceasta a Fiului celui după fire arătîndu-le şi celorlalţi fii după dar că se cuvine a pătimi şi a se nevoi. Şi L-a numit pe Hristos „începător al mîntuirii”, adică pricinuitor. Vezi însă, iubitule, cît de neasemănată e osebirea dintre Hristos şi noi! Căci, deşi El este Fiu şi noi tot fii, El ne mîntuieşte pe noi, iar noi ne mîntuim de către El. Şi, fiindcă El îi aduce la slavă pe fiii cei după dar, noi ne asemănăm cu El, primind aceeaşi slavă; iar fiindcă El e începătorul slavei noastre, cu aceasta ne osebim de El, ca unii ce sîntem mîntuiţi de El. Şi însemnează că pătimirile sînt desăvîrşirea şi pricina mîntuirii[2] şi că acela ce pătimeşte pentru vreun frate nu îl foloseşte numai pe acela, ci şi el însuşi se face mai strălucit şi mai desăvîrşit. Iar aici se înţelege că, prin „desăvîrşire” a lui Hristos, Pavel numeşte slava cu care S-a slăvit El după omenire, deşi ca Dumnezeu avea slava din fire. Însă – de vreme ce nouă ne era neslăvit, fiindcă nu se cunoştea ca proslăvit, cunoscîndu-Se şi slăvindu-Se abia după răstignire şi după înviere – pentru aceasta se zice că „a luat slava”, aceea pe care o avea din fire, dar nu o avea de la noi. Iar Sfîntul Chiril al Alexandriei numeşte „desăvîrşire” a lui Hristos nemurirea, care lipsise de la Hristos după ceea ce era El ca om pătimitor şi muritor. Şi această nemurire I-a desăvîrşit-o Tatăl prin înviere, fiindcă, după ce a înviat, pe Hristos nu L-a mai stăpînit moartea. Iar Hristos nu numai că a luat această desăvîrşire, adică nemurirea, ci, prin Sine, a învrednicit toată firea oamenilor să ia aceeaşi desăvîrşire, de vreme ce toţi oamenii au să învie şi au să rămînă nemuritori. Despre aceasta, Pavel zice şi în altă parte: „Şi, desăvîrşindu-Se, S-a făcut pricinuitor de veşnică mîntuire celor ce se supun Lui” (Evrei 5:9).
[1] Iar marele Vasile zice că „a zidi Tatăl prin Fiul nu-L arată nici pe Tatăl neînstare de a zidi, şi nici pe Fiul neputincios de a lucra, ci arată unirea voinţei. Drept aceea, zicerea este mărturisire a pricinii celei mai întîi începătoare (adică a Tatălui) şi nu se ia ca defăimare a pricinii celei făcătoare [Fiul]” (Despre Sfîntul Duh, capitolul 8). Iar Teodorit potriveşte prepoziţiile acestea la Dumnezeu-Cuvîntul, zicînd aşa: „Dumnezeu-Cuvîntul a arătat desăvîrşită firea pe care a luat-o – căci «începător al mîntuirii noastre» este firea cea luată de El – fiindcă aceea s-a sculat din morţi şi a neguţat învierea noastră, a tuturor.” (n. aut.)
[2] Chiar aceasta o zice şi Sever cel iubitor de adevăr, în capitolul 158 (la Icumenie). Iar dumnezeiescul Epifanie zice: „Moartea desăvîrşită e mucenicia.” Iar Climent Stromatul zice aşa: „Numim mucenicia «desăvîrşire» pentru că [mucenicul] a arătat lucru de iubire şi s-a împlinit desăvîrşit.” […] (n. aut.)
Evrei 2
15 şi să-i izbăvească pe aceia care cu frica morţii erau osîndiţi robiei toată viaţa.
Adică: Hristos l-a stricat pe diavolul, pe cel ce avea stăpînirea morţii, ca să-i slobozească pe oameni, care, din frica de moarte, erau supuşi morţii, adică se ţineau sub robia morţii. Sau, zice aceasta: Oamenii cei vechi îşi petreceau toată viaţa întru o necurmată temere, pentru că totdeauna aşteptau să moară şi, de frica aceasta, nu puteau primi nici o simţire de îndulcire – căci aceasta a arătat Apostolul în chip ascuns, zicînd: „în toată viaţa lor”. Deci oamenii „erau osîndiţi robiei” totdeauna, adică se cutremurau cum tremură şi se tem robii de stăpînul lor cel tiran şi amar, şi astfel, de frica aceasta, nu se îndulcesc de nici un lucru veselitor şi îmbucurător.[1] Deci – o cititorule! – trage încheierea că cel ce se teme de moarte nu este slobod, ci rob al tuturor. Iar cuvîntul acesta le este mare mîngîiere Creştinilor ce se necăjesc şi pătimesc. Căci Creştinii, care se gonesc şi se închid prin temniţe pentru credinţă şi pentru poruncile Domnului, au viaţă mai slobodă şi mai dulce decît oamenii cei vechi, care păreau că se desfătează şi că au odihnă, dar erau stăpîniţi de moarte. Căci aceia erau robi, pentru că se stăpîneau de frica morţii, iar Creştinii s-au slobozit din robia şi frica aceasta.
[1] Iar Fotie zice că „oamenii se temeau de moarte ca nişte vinovaţi ai robiei ei; iar robia morţii este a se supune şi a sluji cineva păcatului, care este putere şi bold al morţii. Deci, fiindcă Hristos l-a stricat, prin moarte, pe diavol – care avea stăpînirea morţii, pe începătorul şi aflătorul păcatului – păcatul a slăbit, în chip drept, şi noi ne-am slobozit din robia lui şi totodată de frica morţii. Şi aceasta o poate vedea cineva arătată cu lucrul, căci acum, după iconomia întrupării, oamenii, care mai înainte se temeau şi fugeau de moarte ca de un rău prea-mare şi covîrşitor, primesc moartea ca pe o schimbare şi început de viaţă mai bună şi aleargă bucurîndu-se la moarte şi la mucenicie pentru numele lui Hristos şi pentru legile Lui. Vezi, frate, cum ne-a slobozit Hristos în chip vădit de frica morţii şi de robia ei?” Iar purtătorul de Dumnezeu Maxim, tîlcuind zicerea aceasta înţelepţeşte, zice că, de frica morţii şi a chinuirii, toţi oamenii erau robiţi îndulcirii şi patimilor. Căci toţi iubitorii de argint, şi iubitorii de slavă şi iubitorii de îndulciri iubesc arginţii, şi slava şi îndulcirile fiindcă se tem să nu moară în grabă şi caută să scape de moarte, nădăjduind că prin arginţi, şi prin slavă şi prin îndulciri au să-şi păzească viaţa pentru multă vreme. Şi – în scurt a zice – omul nu făcea nimic pentru altceva decît numai pentru a-şi păzi viaţa şi a scăpa de moarte. Deci Stăpînul nostru Hristos, vrînd să-i slobozească pe oameni de robia îndulcirii şi a patimilor, i-a slobozit mai întîi de frica morţii. Adică, tăind rădăcina, a tăiat împreună şi odraslele rădăcinii, şi aşa i-a slobozit pe oameni de patimi şi de îndulciri.” Deci dumnezeiescul părinte zice acestea întru cele nedumerite, iar în capetele sale cele cunoscătoare zice aşa: „Omul (…) îşi avea toată pornirea către îndulcire, iar către durere toată fuga. Se nevoia cu toată puterea pentru cea dintîi, şi împotriva celei de-a doua cu toată silinţa. (…) Îşi dorea îndulcirea din pricina iubirii de sine şi fugea de durere (şi de moarte, ca pricinuitoare a durerii) pentru aceeaşi pricină. […]” (capitolul 13 al sutei a treia din cele teologice). Iar Gheorghe Coresi zice în tîlcuirile epistolei acesteia că Pavel numeşte „robie” frica morţii, de care omul cel trupesc se teme şi fuge de dînsa. […] Iar Hristos ne-a slobozit de această frică a morţii. De aceea zicea Pavel: „Doresc a mă topi şi a fi împreună cu Hristos” (Filipeni 1). Pentru aceasta, nici Creştinii nu se cuvine a se teme de moarte. Dar cel ce voieşte cu adevărat a nu se teme de moarte, acela se cuvine mai întîi a se teme de păcat şi a nu-l face, căci netemerea de moarte se naşte din frica şi din ferirea de păcat. De aceea a zis dumnezeiescul Hrisostom: „Copilărească frică avem dacă ne temem de moarte dar nu ne temem de păcat” (cuvîntul al 6-lea la Andrianzi). Şi – cuprinzător a zice – cel ce voieşte a nu se teme de moarte şi a o primi cu bucurie se cuvine a vieţui precum se cade Creştinilor, cu toată reaua pătimire şi asprime. De aceea a zis Sirah: „O, moarte, cît de bună este judecata ta omului celui lipsit şi scăzut de putere, celui care de toate se învăluie” (capitolul 41:3, 4). Şi dimpotrivă, moartea e înfricoşată şi urîtă celor ce viază cu desfătări şi cu odihne şi care au bogăţie şi multe avuţii – după acelaşi Sirah, care zice: O, moarte! – cît de amară este pomenirea ta omului ce se află în pace întru avuţiile sale, bărbatului lipsit de griji şi care sporeşte întru toate” (la fel, stih 1). […] (n. aut.)