Sfântul Ioan Gură de Aur: Laudă la mucenici
Lauda la toti sfintii, care in toata lumea au marturisit
N-a trecut inca numar de sapte zile de cand pe sfintitul praznic al Penticostiei l-am savarsit, si iarasi ne-a ajuns pe noi ceata de mucenici, iar mai vartos tabara de mucenici si sirag al taberei ingerilor, pe care Patriarhul Iacov l-a vazut, intru nimic fiind mai prejos, ci intocmai si deopotriva cu dansii. Ca mucenicii si ingerii numai cu numele se deosebesc, iar cu lucrurile se impreuneaza. Cerul il locuiesc ingerii, dar si mucenicii. Neimbatranitori si nemuritori sunt aceia, aceasta si marturisitorii o vor avea-o. Ci au primit aceia si fire netrupeasca? Si ce este cu aceasta? Caci mucenicii, desi cu trup sunt infasurati, insa nemuritori ‹sunt›; iar mai vartos si mai inainte de nemurire moartea lui Hristos le impodobeste trupurile lor mai mult decat nemurirea.
Nu este atata de stralucit cerul care se impodobeste cu multimea stelelor, pe cat sunt infrumusetate trupurile mucenicilor cu stralucitele puroaie ale ranilor. Drept aceea, fiindca au murit, pentru aceasta mai ales covarsesc si mai inainte de nemurire au luat darurile de biruinta, de la moarte incununandu-se. «Micsoratu-l-ai pe dansul putin oarece decat ingerii, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el»; pentru firea cea de obste a oamenilor zice David. Dar si pe putinul acesta, dupa ce a venit, Hristos l-a dat, dupa ce cu moartea pe moarte a osandit-o. Insa eu nu de aici ma intaresc, ci ‹din aceea› ca si micsoratatea aceasta a mortii covarsire s-a facut; ca de n-ar fi fost muritori, nu s-ar fi facut mucenici. Intrucat, de n-ar fi fost moarte, nici cununi n-ar fi fost. De n-ar fi fost sfarsit, nici mucenicie n-ar fi fost. De n-ar fi fost moarte, nu ar fi putut Pavel sa zica: «In fiecare zi mor pentru lauda voastra, pe care o am intru Hristos Iisus». De n-ar fi fost moarte si stricaciune, nu ar fi putut sa zica acelasi: «Ma bucur intru patimirile mele pentru voi, si implinesc lipsurile necazurilor lui Hristos in trupul meu». Drept aceea sa nu ne mahnim, caci ne-am facut nemuritori, ci sa multumim, ca de la moarte ni s-a deschis noua arena marturisirii; de la stricaciune am luat pricina rasplatirilor; de aici avem pricina de lupte. Vezi intelepciune a lui Dumnezeu, cum pe marimea rautatilor, pe capul primejdiei noastre, pe care l-a adus in launtru diavolul – pe moarte o zic –, pe aceasta intru cinstea si slava noastra a schimbat-o, prin aceasta aducandu-i pe nevoitori catre rasplatirile muceniciei? Deci ce? Vom multumi diavolului pentru moarte? Sa nu fie! Caci nu este isprava socotelii aceluia, ci daruirea intelepciunii lui Dumnezeu. Acela a adus-o in launtru ca sa piarda, si catre pamant intorcandu-ne, pe toata nadejdea mantuirii sa ne-o curme; iar Hristos a intors-o dupa ce a luat-o pe dansa, si pe noi iarasi la cer printr-insa ne-a suit. Deci nimeni din voi sa nu ma prihaneasca, ca ceata si tabara am numit pe plinirea mucenicilor, punand doua nume potrivnice unui lucru. Ca ceata si tabara sunt potrivnice, insa aici s-au impreunat amandoua. Caci ca si cum dantuind, asa de cu dulceata se duceau la munci; si ca si cum batand razboi, asa au aratat pe toata barbatia si rabdarea, si pe cei impotrivnici i-au biruit.
Daca ai fi vazut firea celor ce se faceau, lupta si razboi si tabara erau cele ce se faceau; iar daca pe socoteala celor ce se faceau ai fi cercat-o, cete si ospete si praznuiri si prea mare dulceata erau cele ce se savarseau. Voiesti sa te inveti ca acestea erau mai infricosate decat razboiul? Despre ispravile mucenicilor zic. Ce lucru oare este infricosat in razboi? Osti stau dinspre amandoua partile intr-armate, stralucind cu armele, si pamantul cu totul luminandu-l, nori de sageti se slobod dinspre toate partile acoperind aerul cu multimea, paraie de sangiuri se pravalesc pe pamant, si starvurile multe fiind pretutindeni ca intru niste seceris de spice, asa surpandu-se ostasii unii de catre altii. Vino, deci, de la aceea spre lupta aceasta sa te aduc pe tine. Si aici sunt doua tabere: una adica a mucenicilor, iar alta a tiranilor. Dar tiranii erau intr-armati, iar mucenicii se luptau cu trupul gol, si se facea biruinta celor goi, nu a celor intr-armati. Cine nu s-ar fi spaimantat?! Ca cel batut biruia pe cela ce il batea, cel legat pe cel dezlegat, cel de tot ars pe cel ce il ardea, cela ce murea pe cel ce il ucidea; vazut-ai cum acestea erau mai infricosate decat acelea? Acelea adica, desi erau infricosate, dar dupa fire se faceau; iar acestea covarsesc pe toata firea si pe toata urmarea lucrurilor, ca sa te inveti ca ale Harului lui Dumnezeu erau cele ce se ispraveau. Macar ca ce lucru este mai nedrept decat lupta aceasta? Ce este mai fara de lege decat luptele acestea? Ca in razboaie se intrarmeaza amandoua partile celor ce se lupta; iar aici nu asa: ci mucenicul adica statea gol, iar calaul intr-armat. Iarasi, intru lupte amandoura partilor le este slobod a-si ridica mainile impotriva.
Iar aici acela statea legat, iar tiranul cu stapanire ii aducea asupra-i ranile, si ca dintr-o anume tiranie judecatorii insortindu-si lor sa faca rau, iar dreptilor mucenici dandu-le sa patimeasca rau, asa se impleticeau cu sfintii, si nici asa nu-i biruiau pe dansii. Ci dupa aceasta nepotrivita si aspra lupta, tiranii, fiind biruiti, se duceau. Si un lucru ca acesta se facea, precum daca cineva aducand intr-un razboi un om viteaz si razboinic si pe ascutisul sulitei frangandui-l si de platosa dezbracandu-l, asa cu trupul gol i-ar fi poruncit sa se lupte, iar el lovindu-se si batandu-se si nenumarate rani primind ar fi pus semn de biruinta. Caci si pe mucenici goi aducandu-i, si cu mainile inapoi legandu-i, si dinspre toate partile batandu-i si strujindu-i, asa se biruiau calaii, iar ei ranile primindu-le, pe biruinta cea impotriva diavolului au pus-o. Si precum diamantul insusi fiind batut nu se da, nici nu se inmoaie, iar pe fierul cela ce il bate il risipeste, asa cu adevarat si
sufletele sfintilor, atatea munci asupra-le aducandu-se, ele nimic rau nu patimeau, iar pe puterea celor ce ii bateau o risipeau, urat si cu totul de ras biruindu-se, asa din lupte ii trimiteau, dupa ce luau multe si nesuferite rani. Ca si de lemne ii legau pe dansii, si coastele le gaureau, si brazdele adancindu-le ca si cum ar fi arat pe niste pamant, iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfacute, coaste deschise, piepturi rupte; si nici pana aici nu si-au oprit tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mancatoare de sange: ci si de pe lemne pogorandu-i peste carbuni ii puneau pe gratare de fier. Si puteai a vedea iarasi vederi mai amare decat cele de mai inainte, indoite picaturi picand din trupurile lor, unele adica din sangele cela ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfintii, zacand pe carbuni ca pe niste trandafiri, asa de cu dulceata vedeau pe cele ce li se faceau. Iar tu, auzind gratar de fier, adu-ti aminte de scara cea gandita
pe care a vazut-o Patriarhul Iacov intinsa de la pamant pana la cer; pe aceea se pogorau ingerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Si intru amandoua Domnul era intarit. Nu ar fi rabdat sfintii acestia durerile, daca nu s-ar fi rezemat pe gratarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se pogorau ingerii, iar pe acesta ii este aratat fiecaruia cum se suiau si mucenicii.
Dar pentru ce oare? Ca aceia se trimiteau catre slujba pentru cei ce voiau sa mosteneasca mantuirea, iar acestia izbavinduse ca niste patimitori si incununati de lupte se duceau de aici catre Puitorul de nevointa. Totusi sa nu ascultam asa prost pe cele ce se zic, auzind ca se puneau carbuni sub trupurile mucenicilor cele cu totul strujite; ci sa socotim ce fel suntem cand ne-ar cuprinde vreo fierbinteala: socotim ca nevietuita este viata, ne necajim, cu greu suferim, gemem, si precum pruncii cei mici ne ingreuiem, nimic mai jos decat gheena socotind focul; iar acestia nu infocare standu-le asupra-le, ci inconjurandu-i vapaia dinspre toate partile si scanteile sarind peste zgaibe, si decat toata fiara mai cumplit muscandu-le ranile, ei precum niste diamant, si ca si cum in niste trupuri straine le-ar fi vazut pe acestea facandu-se, asa de cu vitejie si cu barbatia ceea ce se cuvenea lor stateau intru graiurile marturisirii, nerasturnati si neschimbati prin toate cele grele petrecand, si pe a lorusi barbatie si pe Harul lui Dumnezeu luminat aratandu-l. Vazut-ati de multe ori la rasarit cand rasare soarele, si sloboade raze in chipul sofranului? Intr-acest fel erau trupurile sfintilor, ca niste raze in chipul sofranului, paraiele sangelui dinspre toate partile curgand de pe dansii de jur imprejur, si pe trupul lor stralucindu-l cu mult mai vartos decat soarele pe cer. Pe sangele acesta ingerii vazandu-l se veseleau, iar dracii se infricosau, si inca insusi diavolul se cutremura. Ca cel ce se vedea nu era sange asa prost, ci sange mantuitor, sange sfant, sange la ceruri vrednic, sange care le adapa totdeauna pe sadurile cele bune ale Bisericii. A vazut diavolul sangele acesta si s-a infricosat. Ca si-a adus aminte de alt sange, Stapanesc. Pentru acela a curs sangele acesta. Ca de cand s-a impuns coasta Stapanului, vezi de aici nenumarate coaste impunse. Ca cine nu s-ar fi dezbracat cu multa dulceata catre nevointele acestea, vrand a se face partas al Patimilor celor Stapanesti, si impreuna sa se inchipuiasca cu moartea lui Hristos? Ca destula este aceasta rasplatire si cinstea cea mai multa, si rasplatirea care covarseste pe darurile cele de biruinta, si mai mult decat Imparatia Cerurilor. Deci sa nu ne infricosam auzind ca cutare a marturisit, ci sa ne infricosam auzind ca cutare s-a inmuiat, si a cazut din niste plati de biruinta ca acestea care ii zaceau inainte. Iar de voiesti si pe bunatatile cele dupa acestea sa le auzi, nici un cuvant adica nu poate sa le arate, ca «nici ochi nu le-a vazut – zice –, nici ureche nu le-a auzit, nici la inima de om nu s-au suit, acelea care a gatit Dumnezeu celor ce Il iubesc pe Dansul»; si nimeni din oameni nu L-a iubit pe Dansul asa ca mucenicii. Insa nu fiindca si pe cuvant si pe minte o covarseste marimea bunatatilor celor gatite, pentru aceasta vom tacea, ci pe dupa cat ne este si noua cu putinta a zice, si voua a auzi, ne vom ispiti umbrit si intunecat a va arata voua fericirea ceea ce acolo ii va primi pe dansii. Ca aratat si luminat numai ei singuri vor fi stiind-o, cei care cu cercarea de aceasta se indulcesc. Ca pe acestea grelele si nesuferitele in scurta cirta de vreme le patimesc mucenicii; iar dupa izbavirea cea de aici la cer se suie, ingerii inaintea lor mergand, si arhanghelii ca niste ostasi petrecandui, ca nu se rusineaza de cei impreuna robi, ci pe toate le-ar fi primit pentru dansii sa le faca, fiindca si ei pe toate au voit sa le patimeasca pentru Hristos Stapanul lor. Si cand se suie la cer, toate sfintele acelea Puteri impreuna alearga. Ca daca venind in cetate niste luptatori straini tot norodul de primprejur curge dinspre toate partile si inconjurandu-i pe dansii le cearca sanatatea si bunastarea madularelor lor, cu mult mai vartos cand nevoitorii bunei credinte se suie la ceruri, impreuna alearga Ingerii. Si toate Puterile cele de sus dinspre toate partile curg si cearca ranile acestora, si ca pe niste viteji care de la razboi si de la lupta se intorc cu multe izbanzi si biruinte, asa de cu dulceata ii primesc pe dansii pe toti si ii saruta; apoi ii duc pe dansii cu mult alai la Imparatul Cerurilor, la Scaunul acela care de multa slava este plin, unde sunt Heruvimii si Serafimii. Si venind acolo si inchinandu-se celui ce sade pe Scaun, de mai multa primire se indulcesc de la Stapanul, decat de la cei impreuna robi. Ca nu ca pe niste robi ii primeste pe dansii (macar ca si aceasta prea mare cinste este, si careia nu este cu putinta a afla intocmai), ci ca pe niste prieteni ai Sai; «Caci voi, zice, prieteni ai Mei sunteti». Si prea cu cuviinta. Ca El a zis iarasi: «Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai».
Deci de vreme ce prea mare dragoste au aratat catre Dansul, ii primeste pe dansii si dobandesc slava aceea, se unesc cu cetele acelea si se impartasesc de madularele cele tainice. Caci daca in trup fiind, prin impartasirea Tainelor se uneau cu ceata aceea, impreuna cu Heruvimii cantarea cea intreit sfanta cantand-o, precum si voi cei invatati stiti Tainele, cu mult mai vartos acum, dupa ce au primit pe impreuna dantuitorii, cu multa indraznire se impartasesc de buna lauda aceea. Dar oare nu va infricosati mai inainte de aceasta de mucenicie? Oare nu poftiti acum mucenicia? Oare nu va pare rau acum, ca nu este de fata vreme pentru mucenicie? Ci si sa ne iscusim spre vremea de mucenicie. Au defaimat aceia viata? Defaima si tu desfatarea. Si-au aruncat aceia trupurile lor in foc? Arunca si tu acum banii in mainile saracilor. Au calcat aceia carbunii? Stinge-ti si tu flacara poftei. Impovaratoare sunt acestea? Dar si castigatoare. Sa nu vezi pe cele grele ce-s de fata, ci pe cele bune ce vor sa fie. Nu pe greutatile cele din maini, ci pe bunatatile cele intru nadejdi. Nu pe patimiri, ci pe premii; nu pe osteneli, ci pe cununi; nu pe sudori, ci pe plati; nu pe dureri, ci pe rasplatiri; nu pe focul cela ce arde, ci pe Imparatia ceea ce zace inainte; nu pe calaii cei ce stau imprejur, ci pe Hristos cela ce te incununeaza. Acesta este mestesug prea mare si cale prea lesnicioasa catre fapta buna, adica a nu vedea numai pe osteneli, ci si pe darurile cele de biruinta impreuna cu ostenelile, iar nu numai pe dansele deosebi singure. Deci cand vrei sa dai milostenie, nu lua aminte la cheltuiala banilor, ci si la adunarea dreptatii: «Risipit-a, dat-a saracilor, dreptatea Lui ramane in veacul veacului». Nu cauta la bogatia ceea ce se desarta, ci la vistieria crescand. Daca vei posti, nu socoti pe necajirea cea din post, ci pe odihna cea din necajire. Daca vei priveghea rugandu-te, nu pe ticalosia cea din priveghere, ci pe indrazneala cea din rugaciune cugeta-o. Asa si ostasii fac: nu la rani, ci la rasplatiri cauta; nu la junghieri, ci la biruinte; nu la mortii cei ce cad, ci la vitejii cei ce se incununeaza. Asa si carmacii mai inainte de valuri si de furtuni le vad pe limanuri, mai inainte de inecarile corabiilor – pe negutatorii, mai inainte de greutatile cele din mare – pe bunatatile cele dupa mare. Asa fa si tu.
sufletele sfintilor, atatea munci asupra-le aducandu-se, ele nimic rau nu patimeau, iar pe puterea celor ce ii bateau o risipeau, urat si cu totul de ras biruindu-se, asa din lupte ii trimiteau, dupa ce luau multe si nesuferite rani. Ca si de lemne ii legau pe dansii, si coastele le gaureau, si brazdele adancindu-le ca si cum ar fi arat pe niste pamant, iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfacute, coaste deschise, piepturi rupte; si nici pana aici nu si-au oprit tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mancatoare de sange: ci si de pe lemne pogorandu-i peste carbuni ii puneau pe gratare de fier. Si puteai a vedea iarasi vederi mai amare decat cele de mai inainte, indoite picaturi picand din trupurile lor, unele adica din sangele cela ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfintii, zacand pe carbuni ca pe niste trandafiri, asa de cu dulceata vedeau pe cele ce li se faceau. Iar tu, auzind gratar de fier, adu-ti aminte de scara cea gandita
pe care a vazut-o Patriarhul Iacov intinsa de la pamant pana la cer; pe aceea se pogorau ingerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Si intru amandoua Domnul era intarit. Nu ar fi rabdat sfintii acestia durerile, daca nu s-ar fi rezemat pe gratarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se pogorau ingerii, iar pe acesta ii este aratat fiecaruia cum se suiau si mucenicii.
Dar pentru ce oare? Ca aceia se trimiteau catre slujba pentru cei ce voiau sa mosteneasca mantuirea, iar acestia izbavinduse ca niste patimitori si incununati de lupte se duceau de aici catre Puitorul de nevointa. Totusi sa nu ascultam asa prost pe cele ce se zic, auzind ca se puneau carbuni sub trupurile mucenicilor cele cu totul strujite; ci sa socotim ce fel suntem cand ne-ar cuprinde vreo fierbinteala: socotim ca nevietuita este viata, ne necajim, cu greu suferim, gemem, si precum pruncii cei mici ne ingreuiem, nimic mai jos decat gheena socotind focul; iar acestia nu infocare standu-le asupra-le, ci inconjurandu-i vapaia dinspre toate partile si scanteile sarind peste zgaibe, si decat toata fiara mai cumplit muscandu-le ranile, ei precum niste diamant, si ca si cum in niste trupuri straine le-ar fi vazut pe acestea facandu-se, asa de cu vitejie si cu barbatia ceea ce se cuvenea lor stateau intru graiurile marturisirii, nerasturnati si neschimbati prin toate cele grele petrecand, si pe a lorusi barbatie si pe Harul lui Dumnezeu luminat aratandu-l. Vazut-ati de multe ori la rasarit cand rasare soarele, si sloboade raze in chipul sofranului? Intr-acest fel erau trupurile sfintilor, ca niste raze in chipul sofranului, paraiele sangelui dinspre toate partile curgand de pe dansii de jur imprejur, si pe trupul lor stralucindu-l cu mult mai vartos decat soarele pe cer. Pe sangele acesta ingerii vazandu-l se veseleau, iar dracii se infricosau, si inca insusi diavolul se cutremura. Ca cel ce se vedea nu era sange asa prost, ci sange mantuitor, sange sfant, sange la ceruri vrednic, sange care le adapa totdeauna pe sadurile cele bune ale Bisericii. A vazut diavolul sangele acesta si s-a infricosat. Ca si-a adus aminte de alt sange, Stapanesc. Pentru acela a curs sangele acesta. Ca de cand s-a impuns coasta Stapanului, vezi de aici nenumarate coaste impunse. Ca cine nu s-ar fi dezbracat cu multa dulceata catre nevointele acestea, vrand a se face partas al Patimilor celor Stapanesti, si impreuna sa se inchipuiasca cu moartea lui Hristos? Ca destula este aceasta rasplatire si cinstea cea mai multa, si rasplatirea care covarseste pe darurile cele de biruinta, si mai mult decat Imparatia Cerurilor. Deci sa nu ne infricosam auzind ca cutare a marturisit, ci sa ne infricosam auzind ca cutare s-a inmuiat, si a cazut din niste plati de biruinta ca acestea care ii zaceau inainte. Iar de voiesti si pe bunatatile cele dupa acestea sa le auzi, nici un cuvant adica nu poate sa le arate, ca «nici ochi nu le-a vazut – zice –, nici ureche nu le-a auzit, nici la inima de om nu s-au suit, acelea care a gatit Dumnezeu celor ce Il iubesc pe Dansul»; si nimeni din oameni nu L-a iubit pe Dansul asa ca mucenicii. Insa nu fiindca si pe cuvant si pe minte o covarseste marimea bunatatilor celor gatite, pentru aceasta vom tacea, ci pe dupa cat ne este si noua cu putinta a zice, si voua a auzi, ne vom ispiti umbrit si intunecat a va arata voua fericirea ceea ce acolo ii va primi pe dansii. Ca aratat si luminat numai ei singuri vor fi stiind-o, cei care cu cercarea de aceasta se indulcesc. Ca pe acestea grelele si nesuferitele in scurta cirta de vreme le patimesc mucenicii; iar dupa izbavirea cea de aici la cer se suie, ingerii inaintea lor mergand, si arhanghelii ca niste ostasi petrecandui, ca nu se rusineaza de cei impreuna robi, ci pe toate le-ar fi primit pentru dansii sa le faca, fiindca si ei pe toate au voit sa le patimeasca pentru Hristos Stapanul lor. Si cand se suie la cer, toate sfintele acelea Puteri impreuna alearga. Ca daca venind in cetate niste luptatori straini tot norodul de primprejur curge dinspre toate partile si inconjurandu-i pe dansii le cearca sanatatea si bunastarea madularelor lor, cu mult mai vartos cand nevoitorii bunei credinte se suie la ceruri, impreuna alearga Ingerii. Si toate Puterile cele de sus dinspre toate partile curg si cearca ranile acestora, si ca pe niste viteji care de la razboi si de la lupta se intorc cu multe izbanzi si biruinte, asa de cu dulceata ii primesc pe dansii pe toti si ii saruta; apoi ii duc pe dansii cu mult alai la Imparatul Cerurilor, la Scaunul acela care de multa slava este plin, unde sunt Heruvimii si Serafimii. Si venind acolo si inchinandu-se celui ce sade pe Scaun, de mai multa primire se indulcesc de la Stapanul, decat de la cei impreuna robi. Ca nu ca pe niste robi ii primeste pe dansii (macar ca si aceasta prea mare cinste este, si careia nu este cu putinta a afla intocmai), ci ca pe niste prieteni ai Sai; «Caci voi, zice, prieteni ai Mei sunteti». Si prea cu cuviinta. Ca El a zis iarasi: «Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai».
Deci de vreme ce prea mare dragoste au aratat catre Dansul, ii primeste pe dansii si dobandesc slava aceea, se unesc cu cetele acelea si se impartasesc de madularele cele tainice. Caci daca in trup fiind, prin impartasirea Tainelor se uneau cu ceata aceea, impreuna cu Heruvimii cantarea cea intreit sfanta cantand-o, precum si voi cei invatati stiti Tainele, cu mult mai vartos acum, dupa ce au primit pe impreuna dantuitorii, cu multa indraznire se impartasesc de buna lauda aceea. Dar oare nu va infricosati mai inainte de aceasta de mucenicie? Oare nu poftiti acum mucenicia? Oare nu va pare rau acum, ca nu este de fata vreme pentru mucenicie? Ci si sa ne iscusim spre vremea de mucenicie. Au defaimat aceia viata? Defaima si tu desfatarea. Si-au aruncat aceia trupurile lor in foc? Arunca si tu acum banii in mainile saracilor. Au calcat aceia carbunii? Stinge-ti si tu flacara poftei. Impovaratoare sunt acestea? Dar si castigatoare. Sa nu vezi pe cele grele ce-s de fata, ci pe cele bune ce vor sa fie. Nu pe greutatile cele din maini, ci pe bunatatile cele intru nadejdi. Nu pe patimiri, ci pe premii; nu pe osteneli, ci pe cununi; nu pe sudori, ci pe plati; nu pe dureri, ci pe rasplatiri; nu pe focul cela ce arde, ci pe Imparatia ceea ce zace inainte; nu pe calaii cei ce stau imprejur, ci pe Hristos cela ce te incununeaza. Acesta este mestesug prea mare si cale prea lesnicioasa catre fapta buna, adica a nu vedea numai pe osteneli, ci si pe darurile cele de biruinta impreuna cu ostenelile, iar nu numai pe dansele deosebi singure. Deci cand vrei sa dai milostenie, nu lua aminte la cheltuiala banilor, ci si la adunarea dreptatii: «Risipit-a, dat-a saracilor, dreptatea Lui ramane in veacul veacului». Nu cauta la bogatia ceea ce se desarta, ci la vistieria crescand. Daca vei posti, nu socoti pe necajirea cea din post, ci pe odihna cea din necajire. Daca vei priveghea rugandu-te, nu pe ticalosia cea din priveghere, ci pe indrazneala cea din rugaciune cugeta-o. Asa si ostasii fac: nu la rani, ci la rasplatiri cauta; nu la junghieri, ci la biruinte; nu la mortii cei ce cad, ci la vitejii cei ce se incununeaza. Asa si carmacii mai inainte de valuri si de furtuni le vad pe limanuri, mai inainte de inecarile corabiilor – pe negutatorii, mai inainte de greutatile cele din mare – pe bunatatile cele dupa mare. Asa fa si tu.
Ia in minte cat de mare bunatate este, in noapte adanca, dormind toti oamenii, si fiarele si dobitoacele, fiind liniste prea adanca, numai tu singur sculandu-te cu indrazneala sa vorovesti cu Stapanul cel de obste al tuturor. Dulce este somnul? Dar nimic nu este mai dulce decat rugaciunea. Daca deosebi vei vorovi cu Dansul, multe vei putea sa ispravesti, nimeni suparandu-te pe tine, nici impingandu-te de la rugaciune; ai si pe vreme ajutandu-ti spre a dobandi acelea care voiesti. Dar te intorci zacand pe asternut moale si te lenevesti sa te scoli? Ia in minte pe mucenicii cei de astazi care pe gratar de fier zaceau, nu asternut avand dedesubt, ci carbuni aprinsi fiind asternuti. Aici voiesc a inceta cuvantul, ca pe pomenirea gratarului intinerind-o, si proaspata avand-o voi, asa sa va duceti si pe acesta noaptea si ziua sa-l pomeniti. Ca macar de ne vor tinea zeci de mii de legaturi, vom putea pe toate a le rupe cu lesnire si a ne scula la rugaciune, pe gratarul acesta cugetandu-l totdeauna. Si nu numai gratarul sa-l cugetam, ci si pe celelalte munci ale mucenicilor sa le zugravim pe latimea inimii noastre, precum cei ce pe casele lor le fac stralucite si cu zugraviri inflorite dinspre toate partile le impodobesc pe dansele; asa si noi pe peretii mintii noastre sa zugravim pe muncile mucenicilor. Ca zugravirea aceea este nefolositoare, iar aceasta are mult castig: nu are trebuinta de bani, nici de cheltuiala, nici de vreun mestesug oarecare zugravirea aceasta, ci in locul tuturor ajunge sarguinta sa foloseasca pe gandul cel viteaz si destept, si prin acesta ca prin oarecare mana prea buna si prea iscusita sa zugraveasca tainuit pe muncile lor. Deci sa zugravim in sufletul nostru pe unii zacand pe tigai, iar pe altii intinsi peste carbuni infocati, iar pe altii afundati in caldari cu capul in jos, iar pe altii aruncati in mare, iar altii strujindu-se, pe altii incovoiati pe roti, pe altii aruncati in prapastii; si pe unii luptandu-se cu fiarele, iar pe altii aducandu-se catre rapi adanci, iar pe altii, dupa cum i s-a intamplat fiecaruia de si-a sfarsit viata. Ca prin impistrirea zugravirii acesteia facand casa noastra stralucita, sa o facem indemanatec si placut lacas Imparatului Cerurilor. Ca daca va vedea niste zugraviri ca acestea in mintile noastre, impreuna cu Tatal si impreuna cu Sfantul Duh isi va face salas intru noi; si casa Imparateasca va fi de aici mintea noastra, si nici un gand necuvios nu va putea sa intre intr-insa, fiind intru noi pomenirea mucenicilor ca oarecare zugravire totdeauna invistierita si multa stralucire slobozind in launtru, si Dumnezeu Imparatul tuturor totdeauna petrecand intru noi. Si asa aici primindu-L pe Hristos, vom putea dupa ducerea cea de aici sa fim primiti intru vesnicele lacasuri. Pe care faca-se ca noi toti sa le dobandim, cu Harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care Tatalui i se cuvine slava, impreuna si Sfantului si de viata facatorului Duh, in vecii vecilor, Amin.
